Ochiu’ dracului

Totu’ costă şi ne costă tot mai mult, iar noi suntem convinşi că avem nevoie de toate lucrurile ăstea, când, de fapt, n-avem. Era odată concepţia aia populară cum că etapele esenţiale prin care trece un om sunt naşterea, iubirea şi moartea. Dacă stai să te gândeşti, acum toate ăstea costă. Mi se pare incredibil. Incredibil că am ajuns într-un punct al aşa-zisei noastre civilizaţii, în care transformăm orice în bani, până şi valorile, credinţele şi alte lucruri din ăstea învechite.
E scump să te naşti, pentru că musai părinţii tăi tre’ să dea bani la doftor şi la asistente cu căruţa, altfel nici nu se uită la tine. Dacă mergi la o clinică privată, ce să mai vorbim...
E scump şi să iubeşti, pentru că tre’ să faci nuntă. Nuntă care costă încă o căruţă de bani, ca să te-mbraci scump pentru o singură dată în viaţă şi să dai de mâncat mult şi de băut mult la rubedenii, ca şi cum ăla ar fi cel mai important lucru, nu căsătoria în sine...
E scump şi să mori. Sicriu din lemn de nu ştiu care, pernuţe de mătase, batistuţe, lumânări, colăcei, popi cu mâna-ntinsă, altă căruţă de bani. Mie nu mi se pare normal să se întâmple aşa. Bunicii noştri, dacă erau născuţi în bătătură, cu moaşa lângă ei, era rău, rudimentar şi neigienic? Dacă făceau nuntă tot în bătătură, cu ce aveau, iară nu era bine, nu era destul? Dacă mureau şi erau puşi între patru scânduri nelăcuite, era rău, nu se simţea mortu’ bine pe lumea aialaltă? Atâţia bani duşi pe Apa Sâmbetei, atâţia bani la care ne reducem vieţile. Vieţile noastre sunt făcute din banii pe care-i luăm sau îi dăm, iar între momentele ăstea ne umplem vieţile vorbind despre banii pe care-i luăm său îi dăm.
Suntem dependenţi de consum ca un boschetar de punga cu aurolac. Nu-i nicio diferenţă.  Dăm năvală-n mall-uri, cu mic, cu mare, de la adolescenţi la bătrâni. Ca şi cum am fi o masă amorfă, hipnotizată ori spălată pe creier, indiferent de vârstă. Asta nu-i societate. Dacă ne leagă doar banii, înjurăturile, cozile din mall-uri şi emisiunile de ştiri, asta nu-i societate şi nici naţiune.
Pe lângă mania asta de a consuma şi pe lângă dorinţa de a arăta vecinului ce mulţi bani avem, cred că mai există un motiv pentru care cheltuim atât de mult. Un motiv de care nu ne dăm seama de obicei şi care-i o meteahnă naţională: plângerea de milă. Cred că ne place mult să dăm bani pe toate lucrurile ăstea de care suntem convinşi că avem nevoie şi după aia să ne plângem că nu avem din ce trăi. Pe lângă aia cu moartea caprei vecinului, cred că mai suferim şi de bocirea la nesfârşit a morţii caprei noastre. Am ajuns într-un punct în care stupida noastră criză existenţială se rezumă la a nu putea nici să trăim, nici să murim, pentru că... e scump.
Dacă m-aş naşte acum, ştiind cât costă toate, aş deschide ochii, m-aş uita în jur, m-aş uita la asistentă şi aş zice „Scump, doamnă, scump! Dincolo era mai ieftin!”.